Fără “o foaie de parcurs” scrisă din vreme nu prea poţi pleca la un festival mare de film. Am aflat asta la primul meu TIFF, cînd în zilele dintîi m-am comportat ca mielul pierdut în pădure.

    Dar pregătirile intense nu exclud suprizele, recomandările (“trebuie să-l vezi, e fa-bu-los!!!”) şi filmele-OZN, cele care îţi pică pe neaşteptate în poală şi care – în cazurile fericite – te dau pentru totdeauna peste cap (Magnus, Le quattro volte sau La Antena sunt numai cîteva dintre exemplele din anii trecuţi).

Chapiteau Show (Serghei Loban) intră în două dintre categoriile de mai sus (e rusesc, deci a intrat automat pe listă, dar l-a şi recomandat de toată lumea). Dar ce surpriză a putut să fie!!! În opinia mea, trofeul competiţiei din 2012 e gata acordat, deşi n-ar fi prima dată cînd predicţiile mele sunt total alăturea cu drumul. E un meta-film, un ditamai artefactul popcult (are aproape trei ore şi jumătate), un montagne-russe de poante, piste false, tehnici de filmare şi referinţe arthouse cum n-am mai văzut, parcă, de la Pulp Fiction încoace.

Tehnic vorbind, Chapiteau Show se petrece la intersecţia cîtorva poveşti, în spaţiul înghesuit în care personajele fiecăreia se nimeresc împreună. Un fel de comedie a erorilor, poate: ani-lumină separă ceea ce-şi propun de ceea ce le iese. O fată a cunoscut pe Internet un morocănos cu sîni mai mari decît ai ei – au vreo şansă altundeva decît în spaţiul virtual? Un actor/reporter de televiziune/bufon full-time e interesat de cum decurge viaţa unui surd – au cum să se înţeleagă? Un regizor aspirant pare strivit de umbra tatălui-vedetă – reuşeşte să scape de ea?

Filmul pune întrebări zdravene, dar utilizează tone de umor căutînd răspunsurile: am rîs aproape întruna ca apucaţii. Cineva chiar s-a înecat dureros cu iaurt, prelungire perfectă a filmului în sala de cinema.

Umor (negru, aspru şi crîncen) e de găsit şi în 900 de zile, documentarul amuţitor al Jessicăi Gorter despre asediul Leningradului. Supravieţuitori ai grozăviilor din cel de-al doilea război mondial povestesc despre blocadă, propagandă şi canibalism. Ce e foarte bine e că regizoarea reduce drastic imaginile de arhivă şi naraţiunea cronologică. Nuanţele iau locul statisticii şi de aceea pricepi de ce Stalin e în continuare, pentru unii, tătucul cel iubit.

Însă inima îţi rămîne alături de un cuplu care emană o neverosimilă demnitate. Cei doi îi fac realizatoarei cadou o medalie pe care n-au purtat-o vreodată. “E o bucată de metal pe care au primit-o acele victime ale lui Stalin care au reuşit să rămînă în viaţă”, spune bărbatul – şi abia dacă mai apuci să vezi cum îi sticlesc lacrimile, pentru că ţie ţi s-au împăienjenit de mult ochii.

M-am dres cu Inni (Vincent Morisset), mai degrabă un poem alb-negru decît un film, dedicat trupei (şi realizat în colaborare cu) Sigur Rós. Seamănă cu Depeche Mode 101, iar asta e numai una dintre calităţile lui. Duce mai departe, schimbînd puţin accentul, Heima şi Screaming Masterpiece şi – pentru cine le cunoaşte muzica – prea multe nu sunt de adăugat. Poate doar ceea ce-mi spunea un prieten care i-a văzut live tocmai în perioada în care filmau Inni: parcă l-a emoţionat mai zdravăn decît concertul propriu-zis.

****  sursa :filmreporter.ro