După ce a vărsat cenuşa lui Kim Jong-Il pe unul dintre prezentatorii de la Oscaruri, Sacha Baron Cohen, ireverenţiosul comediant ce a fost pe rând Ali G, Borat şi Brüno, îi dedică marelui lider nord-coreean ultima sa creaţie,

                         The Dictator/Dictatorul.

După un an tragic pentru despoţii lumii, e bine că măcar cineva se mai gândeşte la unii dintre ei cu nostalgie.

Dictator al Republicii fictive Wadiya, Aladeen (Cohen) e un om capricios şi dur, cu puteri şi averi nelimitate. Stă pe o rezervă de petrol consistentă, iubeşte armele nucleare ascuţite, puterea de a trimite oamenii la moarte şi mai ales propria persoană. Îşi acordă nopţi cu staruri hollywoodiene, titulaturile de comandant al armatei şi de chirurg şef, şi medalii olimpice la jocurile organizate local.

Când i se cere să ia cuvântul în faţa ONU, pentru a opri o invazie iminentă a ţării sale, tiranul cu poale lungi şi ticul de a-şi atinge nasul pleacă la New York. Odată ajuns pe tărâm capitalist, i se taie măreaţa barbă (fără de care e un anonim) în urma unui complot ce îl înlocuieşte cu o sosie (rapel la The Great Dictator), rămânându-i doar înţelepciunea prealuminată şi câţiva aliaţi – un fost fizician wadyian şi o militantă pacifistă – pentru a-şi recupera onoarea.

Ca şi Borat înaintea sa, Dictatorul stoarce de tot umorul de care e capabil şocul cultural pe care îl poate avea un străin în ţara tuturor posibilităţilor şi rosteşte nişte adevăruri destul de neconfortabile despre lumea de azi: cea mai mare democraţie din lume a fost construită de negri şi e susţinută de chinezi, iar 1% din populaţie deţine mare parte din bogăţiile naţiunii; după o perioadă petrecută în Bronx, Aladeen se întreabă în continuare ce sunt drepturile civile. O face însă mai convenţional, în limitele unui scenariu prescris – închegat ca un episod din SNL, dar adesea inspirat şi ocazional ofensator.

Dictatorul respiră şi se sufocă (pe rând) pe mâna lui. Misogin şi xenofob, Aladeen ne rămâne simpatic pentru că e echidistant: nu ia partea nimănui, nu e nici arab nici evreu, şi îi dispreţuieşte pe toţi – e şi asta o cale de a fi politically correct. Observaţiile sale nu dovedesc atât faptul că are o minte îngustă cât obtuzitatea societăţii pe care o cunoaşte – epitetele revoltătoare cu care o descrie pe vegana Zoey (Anna Farris) nu sunt mai deranjante decât dezvăluirea motivaţiilor oponentului său (Ben Kingsley, voit caricatural), care vrea să se îmbogăţească pentru a-şi cumpăra o vilă pe malul lacului Como. Lângă George Clooney.

Contrastele dintre mentalitatea patriarhală a protagonistului („e băiat sau avort?”) şi ultimele tendinţe de urbanism newyorkez – fermele bio de pe acoperişul clădirilor, o realitate pe Travel and Living!-, între plăcerea dictaturii dezinteresate (Aladeen nu vrea să vândă petrolul) şi materialismul marilor companii – Exxon, Gazprom şi Petrochina sunt luate nominal la ţintă – oferă în cele din urmă destulă culoare şi actualitate cât să compenseze pentru lipsa de verosimilitate a poveştii.

Scenariul scris de Cohen împreună cu o armată de colaboratori dă ocazionale rateuri când nu ştie să tragă linie şi să treacă la următoarea glumă. Ne alegem aşadar cu un cap decapitat care se încăpăţânează (sic) să intre în cadru, conversaţii prelungite dincolo de poantă („Allison Burgers nu e numele tău adevărat”) şi stereotipuri jucate simplist-repetitiv (semnul de tăierea capului). Scăpările sunt uşor de iertat însă, odată cu acordurile din The Next Episode (Dr. Dre) şi Everybody Hurts (R.E.M), şi versurile lor adaptate.

În debutul filmului, suntem informaţi că dictatorul a schimbat 300 de cuvinte din dicţionar în „aladeen”, printre care şi termenii care desemnau înainte „pozitiv” şi „negativ”, lucru care a provocat o reală confuzie. Sunt de părere aladeen, aşa că trec Dictatorul în categoria „plăcere vinovată”.

** sursa :filmreporter.ro