Începând de astăzi, 5 noiembrie, de la ora 20.30, cel mai bun serial românesc din ultimii ani revine pe HBO.

         În derivă are un nou regizor, Constantin Popescu (Portretul luptătorului la tinereţe, Principii de viaţă), 35 de episoade, câteva nume vechi, dar şi câteva noi: Marcel Iureş, Victor Rebengiuc, Tamara Creţulescu, Liliana Tofan, Andreea Bibiri, Bogdan Dumitrache, Daniel Hurduc, Crina Semciuc.

      Pentru Constantin Popescu, care a filmat toate episoadele, cu excepţia primelor cinci, realizate în colaborare cu Adrian Sitaru, a fost o muncă de 4 luni, cinci zile din şapte. Un job full time în care marea provocare a fost să dinamizeze un serial al cărui format original înseamnă un tablou static, cu doi oameni vorbind în camera terapeutului.

„Mi s-a părut provocator să faci un serial dinamic cu camera fixă. Nu e imposibil, dar devine dificil în momentul în care nu ai la dispoziţie suficient timp. Nu îi poţi ţine pe actori la nesfârşit ca să filmezi detalii cu scobitori, cărţi şi mese. E mult text de filmat şi când vine vorba de detalii se pune problema când să le filmezi, că totul are deja o ordine bine stabilită”, spune Constantin Popescu într-un scurt interviu acordat Filmreporter.ro în care explică, printre altele, cât de importantă este relaţia stabilită cu actorii la un drum atât de lung.

Primele 5 episoade ale sezonului al doilea În derivă sunt disponibile gratuit pe HBO GO, începând tot din 5 noiembrie.

Da, nu mai poţi face nimic altceva. Sau, cel puţin, aşa a fost în cazul meu. Oricum, există o anumită comoditate în a filma în platou – nu te plouă, nu te ninge etc. Uneori, te duci la filmare ca la birou, pleci dimineaţa la aceeaşi oră, te întorci seara. Noi ne-am dat seama că se schimbă anotimpurile după orele la care răsărea şi apunea soarele. Am început pe întuneric şi s-a făcut din ce în ce mai multă lumină.

Nu ştiu exact detaliile astea, mie mi s-a propus proiectul şi am acceptat. M-am înţeles foarte bine cu Sitaru la primele episoade şi chiar m-a ajutat foarte mult, mi-a dat nişte ponturi, pentru că eu nu eram deloc familiarizat cu zona asta. Şi Adrian Silişteanu, care avea experienţa primului sezon, a fost de foarte mare ajutor. Toţi trei ne-am întâlnit la început şi am decis să facem o chestie puţin diferită de primul sezon.

Să fie mai dinamic. Oricum tabloul e static prin definiţie – doi oameni care stau de vorbă – şi, na, cât de mult poţi să stai cu camera aşa? Formatul standard cerea să fie folosită camera fixă şi nu cea din mână, iar eu nu m-am opus la asta, am luat-o ca atare, ba chiar cred că a fost bine. Mi s-a părut provocator să faci un serial dinamic cu camera fixă. Nu e imposibil, dar devine dificil în momentul în care nu ai la dispoziţie suficient timp. Nu îi poţi ţine pe actori la nesfârşit ca să filmezi detalii cu scobitori, cărţi şi mese. E mult text de filmat şi când vine vorba de detalii se pune problema când să le filmezi, că totul are deja o ordine bine stabilită, iar în pauzele de masă echipa mai trebuie să şi mănânce şi tot aşa.

Un serial presupune o ordine pe care eu nu mi-am imaginat-o atât de riguroasă şi dacă nu o respecţi şi nu te adaptezi la ea, nu reuşeşti să filmezi tot ce ţi-ai propus de dimineaţă. Şi începe să-ţi pară rău la montaj. De ce nu am filmat aici aşa? Dar partea asta de ce n-am prins-o? Şi tot aşa.

Am vrut să spargem un pic monotonia. Bine, a fost monotonie în primul rând pentru noi, că filmezi de 30 de ori din acelaşi unghi şi muţi camera 25 de cm mai încolo şi o iei de la capăt… Şi începi să te gândeşti: oare nu se plictiseşte lumea? Ne veneau tot felul de idei. Uneori ştii că e bine, alteori nu.

M-am uitat la cea israeliană, dar prea puţin ca să-mi dau seama cât de dinamică este. Ştiu că unii actori îmi povesteau de cea americană, dar eu am avut alte referinţe, tot seriale americane, dar nu de gen.

Noi am încercat să ne apropiem puţin de personajul lui Marcel Iureş. Am vrut să-l umanizez puţin şi să-l văd în momentele lui de singurătate – mâncând, dormind, lucrând la ale lui. Mi s-a părut că e nevoie să-l văd singur şi că asta lipsea poate în unele episoade din primul sezon.

Nu am lucrat cu scenariştii deloc, mi s-a părut destul de limpede ce era de făcut din scenariu, aşa că am luat fiecare personaj cu Adrian Silişteanu şi am discutat cum l-am putea aborda, vizual vorbind, pe fiecare. Mi s-a părut important să variem, dar e foarte greu când ai timpul limitat de filmare. L-am chinuit pe Silişteanu puţin, el se mişcă foarte repede, dar îmi venea mie câte o idee şi el îmi spunea printre dinţi, săracul: „Da, dar durează două ore numai să pun lumina pe chestia aia, hai să rămână pe mâine”. Şi decideam să rămână pe mâine, iar a doua zi o luam de la capăt în ordinea stabilită şi nu mai găseam timp de ce vorbisem.

În primul rând de imagine. Îmi place foarte mult cum am lucrat cu Adrian Silişteanu. Şi de relaţia pe care am reuşit s-o construiesc cu actorii, pentru că e important să avem încredere unii în alţii – eu în ei ca actori, ei în mine ca regizor. Şi era greu ce aveau ei de făcut acolo. Foarte mult text. Dacă nu suntem confortabili unii cu alţii pe platou, se produc gripaje, se blochează dublele la acelaşi cuvânt şi pentru toţi înseamnă muncă în plus. De aceea, am încercat să nu ne certăm şi cred că aici m-am descurcat cât se poate de civilizat. Şi mai cred că tuturor ne făcea plăcere să venim la muncă. Noi ne distram uneori foarte tare în spatele camerei, mai trăgeam câte o dublă râzând, mai făceam o glumă.

Da, sigur. Eu am făcut propunerile, împreună cu Adrian Sitaru, şi HBO a avut amabilitatea să le accepte.

Da, probabil că scenariul atinge anumite puncte din biografia domnului Rebengiuc… Mi s-a părut impresionant ca un om cu experienţa sa – mă refer la proiecte pe care le-a avut şi la cele la care lucrează acum – să fie dispus să înveţe atât de mult. Era extrem de mult text la un moment dat. Îmi amintesc că a fost o zi – el a fost amabil, a spus la conferinţă că a avut şi 2 pagini pe zi, dar a fost mult mai mult – în care a filmat 8 pagini de text. Vorbea aproape în exclusivitate el. Şi când îi spui că mai facem aceste pagini de încă 7 ori, că schimbăm poziţia camerei, trebuie să ai extrem de multă răbdare. Iar dumnealui a fost jos pălăria.

Nu ştiu, poate că unii da, alţii nu. Dar lucrurile grele, ştii cum e, se uită imediat, ele mai sunt amintite doar la conferinţe şi interviuri, când te întreabă cineva.

****  sursa  - filmreporter.ro